Ionela Aman

Micul Prinț și Oaia Albastră

Oaie
(creioane colorate & tuș)

Nu poți refuza un prinț. Dacă te-a rugat, trebuie să-i desenezi o oaie!

Ochi caprui

Pui
(creioane colorate & tuș)

– Ochii căprui îmi fac poftă de ciocolată! Tocmai de aceea, nu mă uit prea des în ochii oamenilor. Îți dai seama de câtă ciocolată aș avea nevoie după fiecare discuție cu cineva care are ochii de ciocolată? Scuze, căprui am vrut să zic.
– Și atunci cum vorbești cu ei?
– Mă uit la perdele, la tavan, la pantofi…
– Ciudat, pierzi cea mai importantă parte a discuție: ochii râd, se întristează, îți spun adevărul când cuvintele mint, îți spun secrete…
– Of, păi și ce pot să fac? Îmi place ciocolata, dar nu vreau să exagerez!
– Gândește-te la pui, doar ochii sunt căprui ca la pui. Și nu cumva să-mi spui că vrei să-i mănânci și pe ei. Sunt atât de galbeni și de pufoși!

Zbor verde-albastru

Frunza
(creioane colorate pe hârtie turcoaz)

Visa de ceva timp să zboare. Își dorea acest lucru în fiecare minut al fiecărei zile și asta înseamnă mult. Adică de cel puțin 1440 de ori pe zi, câte minute are ziua, fără a ține cont de faptul că uneori se gândea la zbor și de 2-3 ori pe minut. Totuși, din când în când avea și mustrări de conștiință, pentru că sigur copacului i-ar fi fost dor. Poate și ei de el.

Până într-o zi când… s-a trezit zburând. Pur și simplu, fără pregătire, fără emoții. S-a trezit sus, zburând împreună cu norii, pe care îi admira de multe ori printre ramurile atât de familiare. Acum era acolo, iar pădurea părea o complicată pânză de păianjen! În plus, nu observase până acum cât de puține frunze rămăseseră. Oare toate își luaseră zborul?

Rămânea totuși întrebarea: cum ajunsese acolo? Se uită bine la ea speriată! Nu, nu era galbenă, deci nu venea încă toamna. Bine, poate pe ici pe colo se vedea un pic de auriu, dar cel mai probabil era de la bronzul căpătat încă de la începutul verii.

Ah, și cât de frumos era cerul! Parcă era mai frumos ca oricând, special pregătit pentru sosirea ei. Un vânt călduț o purta dintr-o parte în alta până când se întâlni cu un nor inimos. Așa cum era și ea! Nu, nu era un nor din acela pe care unii îl văd pisică, iar alții șoricel, acesta era clar o inimă. Și își dădu seama ce îi spunea mama ei mereu, atunci când îi povestea că vrea să zboare: “E normal, toate inimile trebuie să zboare!”.

Nu apucă să intre în vorbă cu norul că observă ceva incredibil: soarele se prinsese în marea pânză de păianjen a pădurii, iar acum se mai și înroșise încercând să se elibereze. Era clar, avea nevoie de ajutorul ei! Cine cunoaștea cel mai bine pădurea? Așa că prinse un curent de aer mai puternic și porni în grabă spre pământ. Nu îi părea rău că lasă în urmă cerul. Fusese un zbor frumos!

Festivalul Anonimul

Marea e prietena mea. Ne cunoaștem de când eram la grădiniță și ne-a trimis mama în tabără, pe mine și pe frate-miu. Acum îmi dau seama cât curaj a avut mama să-și trimită odraslele atât de mici atât de departe, cu un grup de alți 15-20 de copii fără astâmpăr. Probabil a avut inima cât un purice… Mulțumim, mama!

Revenind la mare, cum să nu-ți placă? Fiorul răsăritului, senzația ciudată când calci prima dată pe nisip, sentimentul că ești atât de mic, zgomotul valurilor şi briza, cum aş putea să uit de briză…

rasarit

nisip

Am fost deja la mare anul acesta, iar acum marea s-a decis să-mi întoarcă vizita. Așadar, între 12 și 17 august, Bucureștiul are un oaspete special, Marea, sub forma Festivalului Anonimul. Se zice că aceasta va fi singura ediţie organizată la Bucureşti, aşa că e de profitat. Proiecţiile vor avea loc la Arena Verde Stop şi Cinema Studio, iar miercuri, 13 august, de la 20:30, va fi şi o proiecţie specială pe Dâmboviţa, la Unirii.

Găsiţi programul complet al festivalului aici: Anonimul.
Să fie filme multe şi bune!

Stea călătoare

Hai să vedem cât de mare e lumea asta mică!

stea
(creioane colorate pe hârtie neagră)

Biciclind zâmbind. Sau invers.

De câteva luni, am căpătat un tovarăș de drum. E alb, se face “ghem” când merge la culcare și îi cam place viteza. Da, este o bicicletă pliabilă de toată frumusețea cu care am făcut deja câteva ture bune de Herăstrău.

Și acum dilema mea, că trebuie să fie una, nu-i așa? De ce sunt oamenii așa de încruntați când biciclesc? Hai că îi înțeleg pe cei care aleargă. Atunci când ești roșu ca un rac aruncat în apa clocotită, când aerul pare că e pe terminate și finish-ul este atât de departe că nici cu gândul nu-l ajungi… cum să mai și zâmbești în aceste condiții? Bineînțeles, sunt și excepții, dar puține.

În schimb, când biciclești nu mai pare că îți dai ultima suflare (evident, nu vorbesc de ciclismul de performanță). Poți să te uiți în dreapta și-n stânga, admira un copac sau o floare și, de ce nu, arunca un zâmbet. Că nu strică. Da, știu că unii sunt atât de concentrați că numai la zâmbet nu se gândesc, dar, la urma urmei, suntem în timpul nostru liber, ne relaxăm și ne bucurăm de puțin aer oxigenat. În plus, cum să nu zâmbești când peisajul arată așa?

apus

Hai să aveți spor la biciclit și la zâmbit!

Ochii mei plâng…

Lacrimi
(creioane colorate & tuș)

– De ce plângi?
– Nu eu… Ochii mei plâng! Apare la început doar o lacrimă mică, iar eu o cert și îi spun să fugă înapoi de unde a venit. Nu mă ascultă niciodată, ba char își aduce toată familia și toți prietenii, lacrimi mai mici și mai mari îmi cuceresc obrajii de parcă ar fi ai lor. Iar eu mă încăpățânez uneori să îmi păstrez zâmbetul. Dar până la urmă fuge speriat…
– Lacrimile nu sunt neapărat ceva rău, uneori ai nevoie de ele ca să treci mai uşor peste durere sau gândurile gri. Totuşi, ştiu eu un truc ca să le alungi. Trebuie doar să le arăți ochilor lucrurile frumoase care te înconjoară.
– Dar nu sunt înconjurat mereu de lucruri frumoase…
– Vezi, aici nu ai dreptate! Dacă tu nu le vezi, nu înseamnă că ele nu sunt aici. Trebuie să îţi înveţi ochii să vadă doar lucrurile frumoase.
– Păi nu e greu?
– Doar la început. Apoi, dintr-o dată, parcă doar lucruri frumoase îţi vor ieşi în cale. Nu trebuie să cauţi lucruri mari. De cele mai multe ori, frumuseţea se găseşte în cele mici. Iar când îţi deschizi astfel inima, ele te vor cuceri mai ceva ca lacrimile. De exemplu, niște cireșe roșii, zâmbetul mamei tale, un mulțumesc primit de la un necunoscut sau norul acela! Nu ți se pare frumos?
– Ba da, cât e de pufos! Parcă e vata de zahăr pe care am împărțit-o cu tata acum două seri, în parc. Oare o fi la fel de dulce?
– Nu te sfătuiesc să-l guști, pentru că doar o bucățică dacă iei din el, începe să plângă și va trebui să împrumuți o umbrelă de la un englez, pentru că el o are mereu la îndemână.
– Oricum, cred că și norul știe trucul tău cu lucrurile frumoase pentru că, după ploaie, apar imediat soarele gras și galben ca o prăjitură cu lămâie și curcubeul.
– Da, așa-i, toți știu trucul acesta, dar oamenii îl uită cel mai repede, pentru că le este frică, iar frica este soră cu lacrimile. Așadar, de astăzi, trebuie să-ți construiești puzzle-ul lucrurilor frumoase. Sunt milioane sau chiar miliarde de piese, așa că nu te vei plictisi niciodată!

Să fie cu mult Usturoi!

Usturoiul ocupă, de departe, primul loc într-un top al legumelor preferate. Da, e adevărat, fiind vegetariană, leguma preferată a multora, carnea, pică din start. Așadar, nu prea aveam cum să lipsesc de la premiera filmului independent Usturoi, produs și scris de Radu Băzăvan, alias Groparu. Pe mine m-a cucerit încă de la titlu!

No, hai să vă spun despre film! Intriga este una “vegetariană”, cu două clanuri rivale de etnie romă din Sălaj: clanul lui Usturoi și clanul lui Ceapă. Ei bine, Eremia este un băiat de’al lui Ceapă, care visează la bogăție pentru a-l ajuta pe fratele său să se căsătorească cu una dintre fetele lui Usturoi. Nicușor, prietenul lui Eremia, îi propune să se facă împreună actori, undeva pe la Hollywood sau la Cluj, că e mai aproape. Și aici începe aventura lor, încercând să ajungă la Cluj, să devină actori cu mulți bani și să se și întoarcă în aceeași seară! Nu vă spun mai mult ca să nu stric surpriza. Poate totuși că în rețeta filmului mai apare, undeva pe la final, și un pic de Praz, pentru și mai multă savoare!

Filmul ne arată zona frumoasă a Sălajului, pe care am descoperit-o acum mai bine de 3 ani, dar și Clujul, în toată splendoarea sa. Ei bine, odată cu descoperirea Sălajului acum 3 ani, i-am întâlnit și pe oamenii săi, care apar acum în film: Mircea Groza (care își joacă propriul rol în film), bucătar-șef, care face cea mai bună mâncare romană, cu ierburi de la Porolissum, și Tibi Covaci (alias Usturoi), care mânuiește cu măiestrie vioara. La începutul filmului am recunoscut și pălincia de lângă Porolissum și pe nenea care nu m-a lăsat până nu am băut un pahar de pălincă.

Din păcate, filmul nu este difuzat încă în cinematografe, dar eu sper că îi vine rândul curând. Nu de alta, dar deja l-am promovat printre prieteni și i-am convins că trebuie să-l vadă.

Am fugit să fac un mujdei!

E nevoie de un STOP pentru un nou START!

Dar cum îți dai seama când trebuie să spui STOP? Pentru John, stopul a venit când era deja un doctor cunoscut, trăind o viață “perfectă”, croită după cele mai bune tipare: casă mare, mașină de invidiat, o slujbă care îi aducea un venit consistent. Ei bine, a dat toate acestea pe o pereche de patine cu rotile, un apartament tip studio și plimbări lungi, în slow-motion, pe marginea oceanului. Pur și simplu, a hotărât să se bucure de viață, să nu o lase doar să treacă pe lângă el, și să facă ceea ce-i place.

Da, e nevoie de curaj și de nebunie. Dar zâmbetul său și seninătatea de pe chip sunt o confirmare a faptului că a făcut cea mai bună alegere. Nu știu ce rezultat va avea filmulețul asupra voastră, dar mie, pe lângă un zâmbet mare, mi-a făcut poftă de mers pe role!

Filmulețul nu e nou și, până să îl descopăr eu, a adunat multe premii. Pe bună dreptate.

SLOMO from Josh Izenberg on Vimeo.

Curat-Lună!

Luna
(creioane colorate pe hârtie neagră)

– Hai să facem curăţenie, vrei?
– Nu am chef, iar mie mi se pare că e deja curat.
– Dar nu e curat-lună!
– Atunci nu are decât să vină luna să facă curat, la noapte, când o să dorm eu!

« Older posts

Copyright © 2016 Ionela Aman

Theme by Anders NorenUp ↑