De câteva luni, am căpătat un tovarăș de drum. E alb, se face “ghem” când merge la culcare și îi cam place viteza. Da, este o bicicletă pliabilă de toată frumusețea cu care am făcut deja câteva ture bune de Herăstrău.

Și acum dilema mea, că trebuie să fie una, nu-i așa? De ce sunt oamenii așa de încruntați când biciclesc? Hai că îi înțeleg pe cei care aleargă. Atunci când ești roșu ca un rac aruncat în apa clocotită, când aerul pare că e pe terminate și finish-ul este atât de departe că nici cu gândul nu-l ajungi… cum să mai și zâmbești în aceste condiții? Bineînțeles, sunt și excepții, dar puține.

În schimb, când biciclești nu mai pare că îți dai ultima suflare (evident, nu vorbesc de ciclismul de performanță). Poți să te uiți în dreapta și-n stânga, admira un copac sau o floare și, de ce nu, arunca un zâmbet. Că nu strică. Da, știu că unii sunt atât de concentrați că numai la zâmbet nu se gândesc, dar, la urma urmei, suntem în timpul nostru liber, ne relaxăm și ne bucurăm de puțin aer oxigenat. În plus, cum să nu zâmbești când peisajul arată așa?

apus

Hai să aveți spor la biciclit și la zâmbit!