Ionela Aman

Category: Personal (page 1 of 3)

Ochi caprui

Pui
(creioane colorate & tuș)

– Ochii căprui îmi fac poftă de ciocolată! Tocmai de aceea, nu mă uit prea des în ochii oamenilor. Îți dai seama de câtă ciocolată aș avea nevoie după fiecare discuție cu cineva care are ochii de ciocolată? Scuze, căprui am vrut să zic.
– Și atunci cum vorbești cu ei?
– Mă uit la perdele, la tavan, la pantofi…
– Ciudat, pierzi cea mai importantă parte a discuție: ochii râd, se întristează, îți spun adevărul când cuvintele mint, îți spun secrete…
– Of, păi și ce pot să fac? Îmi place ciocolata, dar nu vreau să exagerez!
– Gândește-te la pui, doar ochii sunt căprui ca la pui. Și nu cumva să-mi spui că vrei să-i mănânci și pe ei. Sunt atât de galbeni și de pufoși!

Zbor verde-albastru

Frunza
(creioane colorate pe hârtie turcoaz)

Visa de ceva timp să zboare. Își dorea acest lucru în fiecare minut al fiecărei zile și asta înseamnă mult. Adică de cel puțin 1440 de ori pe zi, câte minute are ziua, fără a ține cont de faptul că uneori se gândea la zbor și de 2-3 ori pe minut. Totuși, din când în când avea și mustrări de conștiință, pentru că sigur copacului i-ar fi fost dor. Poate și ei de el.

Până într-o zi când… s-a trezit zburând. Pur și simplu, fără pregătire, fără emoții. S-a trezit sus, zburând împreună cu norii, pe care îi admira de multe ori printre ramurile atât de familiare. Acum era acolo, iar pădurea părea o complicată pânză de păianjen! În plus, nu observase până acum cât de puține frunze rămăseseră. Oare toate își luaseră zborul?

Rămânea totuși întrebarea: cum ajunsese acolo? Se uită bine la ea speriată! Nu, nu era galbenă, deci nu venea încă toamna. Bine, poate pe ici pe colo se vedea un pic de auriu, dar cel mai probabil era de la bronzul căpătat încă de la începutul verii.

Ah, și cât de frumos era cerul! Parcă era mai frumos ca oricând, special pregătit pentru sosirea ei. Un vânt călduț o purta dintr-o parte în alta până când se întâlni cu un nor inimos. Așa cum era și ea! Nu, nu era un nor din acela pe care unii îl văd pisică, iar alții șoricel, acesta era clar o inimă. Și își dădu seama ce îi spunea mama ei mereu, atunci când îi povestea că vrea să zboare: “E normal, toate inimile trebuie să zboare!”.

Nu apucă să intre în vorbă cu norul că observă ceva incredibil: soarele se prinsese în marea pânză de păianjen a pădurii, iar acum se mai și înroșise încercând să se elibereze. Era clar, avea nevoie de ajutorul ei! Cine cunoaștea cel mai bine pădurea? Așa că prinse un curent de aer mai puternic și porni în grabă spre pământ. Nu îi părea rău că lasă în urmă cerul. Fusese un zbor frumos!

Festivalul Anonimul

Marea e prietena mea. Ne cunoaștem de când eram la grădiniță și ne-a trimis mama în tabără, pe mine și pe frate-miu. Acum îmi dau seama cât curaj a avut mama să-și trimită odraslele atât de mici atât de departe, cu un grup de alți 15-20 de copii fără astâmpăr. Probabil a avut inima cât un purice… Mulțumim, mama!

Revenind la mare, cum să nu-ți placă? Fiorul răsăritului, senzația ciudată când calci prima dată pe nisip, sentimentul că ești atât de mic, zgomotul valurilor şi briza, cum aş putea să uit de briză…

rasarit

nisip

Am fost deja la mare anul acesta, iar acum marea s-a decis să-mi întoarcă vizita. Așadar, între 12 și 17 august, Bucureștiul are un oaspete special, Marea, sub forma Festivalului Anonimul. Se zice că aceasta va fi singura ediţie organizată la Bucureşti, aşa că e de profitat. Proiecţiile vor avea loc la Arena Verde Stop şi Cinema Studio, iar miercuri, 13 august, de la 20:30, va fi şi o proiecţie specială pe Dâmboviţa, la Unirii.

Găsiţi programul complet al festivalului aici: Anonimul.
Să fie filme multe şi bune!

Biciclind zâmbind. Sau invers.

De câteva luni, am căpătat un tovarăș de drum. E alb, se face “ghem” când merge la culcare și îi cam place viteza. Da, este o bicicletă pliabilă de toată frumusețea cu care am făcut deja câteva ture bune de Herăstrău.

Și acum dilema mea, că trebuie să fie una, nu-i așa? De ce sunt oamenii așa de încruntați când biciclesc? Hai că îi înțeleg pe cei care aleargă. Atunci când ești roșu ca un rac aruncat în apa clocotită, când aerul pare că e pe terminate și finish-ul este atât de departe că nici cu gândul nu-l ajungi… cum să mai și zâmbești în aceste condiții? Bineînțeles, sunt și excepții, dar puține.

În schimb, când biciclești nu mai pare că îți dai ultima suflare (evident, nu vorbesc de ciclismul de performanță). Poți să te uiți în dreapta și-n stânga, admira un copac sau o floare și, de ce nu, arunca un zâmbet. Că nu strică. Da, știu că unii sunt atât de concentrați că numai la zâmbet nu se gândesc, dar, la urma urmei, suntem în timpul nostru liber, ne relaxăm și ne bucurăm de puțin aer oxigenat. În plus, cum să nu zâmbești când peisajul arată așa?

apus

Hai să aveți spor la biciclit și la zâmbit!

Să fie cu mult Usturoi!

Usturoiul ocupă, de departe, primul loc într-un top al legumelor preferate. Da, e adevărat, fiind vegetariană, leguma preferată a multora, carnea, pică din start. Așadar, nu prea aveam cum să lipsesc de la premiera filmului independent Usturoi, produs și scris de Radu Băzăvan, alias Groparu. Pe mine m-a cucerit încă de la titlu!

No, hai să vă spun despre film! Intriga este una “vegetariană”, cu două clanuri rivale de etnie romă din Sălaj: clanul lui Usturoi și clanul lui Ceapă. Ei bine, Eremia este un băiat de’al lui Ceapă, care visează la bogăție pentru a-l ajuta pe fratele său să se căsătorească cu una dintre fetele lui Usturoi. Nicușor, prietenul lui Eremia, îi propune să se facă împreună actori, undeva pe la Hollywood sau la Cluj, că e mai aproape. Și aici începe aventura lor, încercând să ajungă la Cluj, să devină actori cu mulți bani și să se și întoarcă în aceeași seară! Nu vă spun mai mult ca să nu stric surpriza. Poate totuși că în rețeta filmului mai apare, undeva pe la final, și un pic de Praz, pentru și mai multă savoare!

Filmul ne arată zona frumoasă a Sălajului, pe care am descoperit-o acum mai bine de 3 ani, dar și Clujul, în toată splendoarea sa. Ei bine, odată cu descoperirea Sălajului acum 3 ani, i-am întâlnit și pe oamenii săi, care apar acum în film: Mircea Groza (care își joacă propriul rol în film), bucătar-șef, care face cea mai bună mâncare romană, cu ierburi de la Porolissum, și Tibi Covaci (alias Usturoi), care mânuiește cu măiestrie vioara. La începutul filmului am recunoscut și pălincia de lângă Porolissum și pe nenea care nu m-a lăsat până nu am băut un pahar de pălincă.

Din păcate, filmul nu este difuzat încă în cinematografe, dar eu sper că îi vine rândul curând. Nu de alta, dar deja l-am promovat printre prieteni și i-am convins că trebuie să-l vadă.

Am fugit să fac un mujdei!

E nevoie de un STOP pentru un nou START!

Dar cum îți dai seama când trebuie să spui STOP? Pentru John, stopul a venit când era deja un doctor cunoscut, trăind o viață “perfectă”, croită după cele mai bune tipare: casă mare, mașină de invidiat, o slujbă care îi aducea un venit consistent. Ei bine, a dat toate acestea pe o pereche de patine cu rotile, un apartament tip studio și plimbări lungi, în slow-motion, pe marginea oceanului. Pur și simplu, a hotărât să se bucure de viață, să nu o lase doar să treacă pe lângă el, și să facă ceea ce-i place.

Da, e nevoie de curaj și de nebunie. Dar zâmbetul său și seninătatea de pe chip sunt o confirmare a faptului că a făcut cea mai bună alegere. Nu știu ce rezultat va avea filmulețul asupra voastră, dar mie, pe lângă un zâmbet mare, mi-a făcut poftă de mers pe role!

Filmulețul nu e nou și, până să îl descopăr eu, a adunat multe premii. Pe bună dreptate.

SLOMO from Josh Izenberg on Vimeo.

Călătorie prin oameni

O călătorie presupune, de fapt, cel puțin un pas în afara zonei de confort. Și, după cum știm cu toții, acolo se găsește magia. Eu aveam să o găsesc la aproape 4000 de kilometri distanță, în prima mea călătorie în afara țării. Prima și cea mai lungă de până acum – 6 luni rotunde.

Așadar, m-am trezit în Portugalia cu un bagaj de 20 kg, acte de student Erasmus, câțiva euro în buzunar și fără a ști câtuși de puțin limba. Din păcate, telenovelele braziliene nu au fost de prea mare ajutor. Nu înțelegeam nimic din ce vorbeau oamenii în jur. Mai mult, ațipind în autocar pe drumul spre Covilha, orășelul portughez care mă aștepta, mi s-a părut că se vorbește în românește. Nu, din păcate era doar imaginația mea.

Ei bine, după 4000 de kilometri cu trenul, avionul și autocarul, călătoria mea începe de fapt în Covilha, o călătorie frumoasă prin intermediul oamenilor. E adevărat că atunci când călătorești descoperi locuri, dar ele sunt și mai frumoase atunci când descoperi oameni.

Joao era taximetrist, dar și unul dintre primii ambasadori ai Portugaliei. În mintea mea și a studenților Erasmus care s-au lăsat conduși de el. La costum, extrem de elegant, conducea o mașină nouă care te speria la prima vedere, crezând că vei cheltui toată bursa primită de la UE pe un singur drum cu taxiul. Deși a înțeles că limba portugheză chiar îmi era străină, drumul până la Residencia Pedro Alvares Cabral a fost animat de vocea sa guturală care rostea parcă numai cuvinte șâșâite. Aveam să redescopăr acele locuri despre care îmi vorbea la pas, dar primul tur nu l-am uitat…

La cămin am intrat pe teritoriul lui Miguel, recepționer calm, mereu cu un zâmbet șugubăț pe chip sau în ochii albaștri ca Atlanticul. El împărțea balsamul și detergentul pentru spălătoria comună, cheile fiecărei camere și răspunsuri la întrebările chinuite ale studenților străini. Din păcate, nu știa engleza, dar compensa prin modul în care ne explica, aproape pe silabe, diferite lucruri. În portugheză, evident. Mai târziu, el a a devenit un fel de partener de studiu: pe el “încercam” cuvintele învățate la cursul de portugheză. Încruntarea mă făcea să repet cuvântul fâsticită, dar un zâmbet era suficient pentru o zi reușită. Până la urmă am ajuns să ne înțelegem, iar la un meci de fotbal Portugalia – România, Miguel a ținut cu România. :)

Pe Rita am cunoscut-o la orele de portugheză, fiind profesoara unui grup pestriț de străini. Ea m-a ajutat să descopăr limba șâșâită prin melodii mai noi sau mai vechi. Odată cu anii, cuvintele portugheze se șterg unul câte unul. Totuși, nu prea am cum să uit ce înseamnă “constipado” – cu nasul înfundat, deși nu am apucat să îi explic Ritei de ce râdeam de fiecare dată când apărea cuvântul în texte.

Acesta a fost doar începutul unei călătorii inedite în Portugalia. Oamenii m-au ajutat să descopăr și să mă îndrăgostesc ireversibil de țara aia mică unde “o tempo passa muito devagar”. Da, am învățat portugheza și m-aș întoarce acolo oricând. Nu-mi mai trebuie un bagaj de 20 de kg. Pe cel mare, în care se ascunde frica și se înghesuie ideile preconcepute îl las uitat pe undeva. Îmi trebuie doar un pic de curaj și dorința de a cunoaște noi oameni.

Hai că am plecat!

Ups…cât pe ce să uit: textul de mai sus este modul meu de a accepta provocarea Chinezului :), care îşi caută coleg de blog cu ajutorul campaniei „Călători legendari din social media” de la Heineken.

 

 

 

 

Ce-ai cu ceaiul?

Bunica avea mereu o crăticioară cu ceai pe marginea aragazului. Era primul lucru pe care îl făcea dis-de-dimineaţă şi ultimul lucru de savurat înainte de culcare. Ei bine, mă bucur că am moştenit această pasiune pentru ceai. Îmi place mirosul de ierburi uscate, care îşi eliberează aromele într-o simplă cană cu apă. Nu contează că vorbim de gălbenele, cu ale lor petale portocalii şi gust amărui, de menta înţepătoare sau de ceaiul verde care îşi amplifică gustul în tovărăşia unei feliuţe de lămâie. Îmi place ceaiul, de orice fel şi mi se pare un mod grozav de a te relaxa, chiar şi în cea mai aglomerată zi.

Unii pot considera ritualul de servire a ceaiului ca fiind monoton. Mai jos doar câteva argumente că nu e chiar aşa :) (sursa foto)

 

Despre fotografii

Cum trece viața asta… De fapt, între prima fotografie și ultima nu-i decât o secundă! Totul e relativ… Mai puțin poetic ar fi să vă îndemn să găsiți deosebirile între cele 3 fotografii cu cele 3 surori.

Am descoperit imaginea într-un Top 40 al celor mai emoționante fotografii surprinse de-a lungul timpului. Sper că veți avea răbdarea de a le răsfoi, mai ales că apare și o fotografie destul de recentă din România.

D’ale Bucureștiului

Tare mult îmi place perioada asta a anului în care, odată cu vremea, se dezgheață și sezonul evenimentelor. Așadar, să vedem cu ce ne delectăm:

  • Astăzi începe Bookfest și cam e musai să treceți pe acolo. Intrarea e liberă, cărți sunt multe și, dacă aveți noroc, vă întâlniți și cu câțiva scriitori. Eu aș vrea să ajung la întâlnirea cu Olivia Steer, care își lansează cartea “Dulciuri de poveste”, dar nici dacă se aliniază planetele cum trebuie nu cred că îmi ajunge timpul… Oricum, vedem.
  • Între 1 și 5 iunie se desfășoară Portret de Copil, inițiativă Foto Union. După 2 ani consecutivi în care am fost la Portret de Familie, m-aș duce cu mare drag, dar nu am copil și nici timp să-l fac până sâmbătă ;) Așadar, dacă vă încadrați în categoria părinților, nu ratați Portret de Copil!
  • Nu se putea să treacă săptămâna fără o noapte albă. De data aceasta este vorba despre Noaptea Literaturii Europene, care va fi chiar astăzi, 29 mai, fiind incluse în traseu 13 institute culturale şi ambasade. Așadar, s-o facem albă!
  • În desfășurare este și Festivalul Italian. A început pe 11 mai și ține până pe 30 iunie. Se lasă cu muzică, teatru, cultură, dar si artă culinară, deci e de mers!

 

Olderposts

Copyright © 2017 Ionela Aman

Theme by Anders NorenUp ↑