Ionela Aman

Category: Personal (page 2 of 3)

Se apropie Noaptea Muzeelor! (dormiți bine înainte)

Nu știu voi, dar eu încă nu am reușit să vizitez toate muzeele din București. Am scuza că îi sunt chiriașă doar de câțiva ani, dar nu prea e o scuză bună, așa-i? Oricum, partea bună este că putem recupera. Pe 18 mai va fi Noaptea Muzeelor și ni se pregatesc diverse activități: expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii şi evenimente speciale interactive.

Așadar, să vedem cine poate refuza așa o invitație!
Dacă ești din București, găsești aici lista completă cu muzeele care te așteaptă cu ușile deschise. Noaptea va fi albă și în Baia Mare, Cluj, Sibiu și  multe alte orașe.

Cu mândrie am văzut că s-a redeschis Muzeul Aman și este inclus în circuitul de la Noapte Muzeelor. Aștept de mult acest moment în care să-mi redescopăr rădăcinile. Ok, e adevărat, informația cum că aș fi rudă cu pictorul Theodor Aman nu este verificată, dar, până la proba contrarie, tare mândră mai sunt că avem același nume. Din păcate, exact pe 18 mai nu sunt în București, dar în mod sigur voi ajunge la Muzeul Aman cât de curând.

În concluzie, mergeți la Noaptea Muzeelor. Face bine! (poate nu cearcănelor, dar recuperați voi).

 

Ce bine că ești, Nicu Alifantis!

Să recunoaștem totuși, dacă tu ai dispărea, la Piața Română nr. 9 ar fi pustiu. Poate pisica ai găsi-o tot acolo, sub pat, dar nu ar mai avea 9 vieți… fără versuri și poezie i-ar ajunge una singură!

În plus, câți dintre noi ar mai avea curajul să spună direct cuiva “E frumos, e prea frumos la tine-n suflet”? Te-ai transformat într-un cavaler al iubirilor blonde, iar acum putem cu toții să îmbătrânim de fericire!

Nu te-am văzut până acum într-un concert, dar de fiecare dată când te ascult am impresia că zâmbești în timp ce cânți. Aș putea să pun pariu că e așa! Așadar, sunt 40 de ani de când zâmbești cântând sau cânți zâmbind, e totuna… Ai face bine să nu te oprești!

Abia astept sa te aud zâmbind/cântând pe noul tău album, Mozaic, și cine știe, poate îmi voi confirma teoria zâmbetului cântat la unul dintre cele 2 concerte de lansare, pe 20 sau 21 mai la Opera Națională din București.

Nicu Alfantis, ce bine că ești!

Let’s green it up!

Relaţia mea cu legumele a avut parte de un început furtunos. Nu aveam mai mulţi ani decât degetele de la o mână când am căpătat aversiune faţă de ceapă cu “ajutorul” leacurilor băbeşti. Cu ochii injectaţi, pe jumătate ameţită şi cu mulţi ţepi în gât, am fost pusă în faţa unei căni aburinde cu ceai de ceapă. Ei bine, răceala nu a trecut, dar greaţa faţă de acel miros şi gust a traversat anii fără a da semne de dispariţie. Încă nu pot suporta ceapa gătită de orice fel, dar cea verde a câştigat un loc binemeritat în topul preferinţelor, fără a depăşi însă dragul usturoi :)

Amintirile din copilărie cu legumele în rolul principal nu se opresc însă aici… Uram ciorbele cu ale lor legume care pluteau în neştire prin ele. Le pescuiam cu dibăcie şi le plasam sub castron, încercând să păcălesc privirile agere ale lui tata. Evident, părăseam încăperea rapid înainte de a-mi descoperi mama “colecţia”. Din fericire, îmi era complice, chiar dacă nu mi-a spus-o niciodată direct. Săr`mâna, mama!

Ei bine, după o astfel de introducere, a venit momentul confesiunilor. De 1 an am renunţat la carne şi de 3 luni sunt vegană, iar asta înseamnă că legumele sunt cea mai importantă parte a dietei mele, urmate îndeaproape de fructe, nuci şi seminţe. Nu a fost o decizie grea pentru mine, pentru că nu am îndrăgit niciodată extraordinar de mult carnea, dar era un timp când aş fi spus că la brânzeturi nu renunţ nici în ruptul capului… Ei bine, never say never! Viaţa te aduce uneori în faţa unor situaţii ale căror soluţii sunt mai simple decât te-ai fi aşteptat.

Bineînţeles, şi ouăle sunt de domeniul trecutului… To be continued.

Portret de familie zâmbăreaţă

Îmi plac fotografiile. Uneori mă uit atent la o fotografie în care apare cineva drag, încercând să ghicesc la ce se gândea în acel moment. Ce poveste îi spune zâmbetul sau ochii… Ei bine, mă gândeam acum ceva timp, cu George, cum ar fi dacă am iniţia o tradiţie: să facem o fotografie în aceeaşi zi în fiecare an, în aceeaşi poziţie. Doar pentru a vedea cum trece timpul pe feţele noastre. Sau cum nu trece – hai să ne amăgim frumos!

Proiectul celor de la Foto Union a venit la ţanc. De fapt, e un proiect reluat şi cum am participat la prima ediţie Portret de Familie, zic că ar fi frumos să facem o tradiţie din asta. Aşadar, eu zic prezent la sesiunea foto. Rămâne de stabilit de acum ziua şi ora. Oricum, dacă v-am convins şi pe voi, trebuie să ştiţi că portretele de familie se fac între 6 şi 12 decembrie. Se primesc şi familiile extinse şi, după cum spun chiar cei de la Foto Union: “Este gratis. Este fără programare. Este pentru fiecare”.

Bineînţeles, nu uitaţi să zâmbiţi ca să îi puneţi în încurcătură pe cei care se vor uita peste ani la acea poză, încercând să vă ghicească gândurile.

De-a teatrul şi filmul

Prima dată m-am întâlnit cu Teatrul Masca la metrou, unde am urmărit o versiune de două minute a piesei “Punguța cu doi bani”. Am zâmbit cu gura pâna la urechi, apoi am prins metroul.

Pe 1 decembrie a fost a doua întâlnire – o zi dedicată teatrului și filmului. O zi de cultură, ce mai! Așadar, la 11 am intrat la “Canarul Albastru”, fiind întâmpinată cu o fundiță tricoloră pe care am purtat-o cu mândrie tot spectacolul. Apoi, se pare că doza de mândrie s-a terminat pentru că am pierdut-o pe drumul de întoarcere.

Spectacolul a avut același efect ca spectacolul de la metrou: mi-a adus zâmbetul pe buze și l-a păstrat acolo aproape o oră și jumătate. Nu știu de ce, dar teatrul are efectul acesta asupra mea. Au fost multe acrobații făcute de un grup de actori tineri cu o sursă parcă inepuizabilă de energie. Mi-a făcut și mie poftă de mișcare! În mod sigur mă voi întoarce la Masca pentru alte spectacole, mai ales că am descoperit că “stăm” în același cartier, la 5 minute cu mașina.

Următoarea oprire: “După dealuri”, un film pe care îl aşteptam cu nerăbdare şi pe care îl recomand mai departe.

Concluzia: mergeţi la teatru şi la film. Nu neapărat în ordinea asta, nu neapărat la astea două. Numai mergeţi.

Foto: Teatrul Masca

De ce se închid bibliotecile când se închid?

Sâmbătă noapte, şoriceii care locuiesc în biblioteci şi-au pierdut cheile şi au fost nevoiţi să lase deschise uriaşele uşi. Vestea s-a răspândit cât ai zice “carte”, iar seara a căpătat şi un nume: Nocturna Bibliotecilor.

Ocazia a fost perfectă pentru a descoperi Biblioteca Pedagogică, care își are sediul într-o casă veche, desprinsă parcă din poveşti şi a cărei vecinătate cu Cişmigiul o completează. Aici am ascultat scenete şi poezii de toamnă, recitate de voci timide de copii. Locul lor a fost luat apoi de Radu Paraschivescu, Căutătorul de Poveşti.

De fapt, trebuie să recunosc că aceasta nu a fost prima întalnire cu Radu Paraschivescu. El mi-a făcut cunoștință cu Antoaneta Ralian, în “Toamna decanei”, o carte tare frumoasă, alături de care am mers spre birou în câteva dimineți răcoroase de primăvară.

Am pornit apoi spre Biblioteca Națională, cu al ei nou sediu. Aici, vedetele nu erau cărțile, ci tablourile. Iar printre toate pânzele, mi-a atras atenția “Tripticul Pierzaniei” al lui Ioan Dreptu (1944-2008), o viziune suprarealistă a apocalipsei, în stilul lui Dali.

Continuând în aceeași idee apocaliptică, mă macină o întrebare: “De ce biblioteca are program doar de luni până vineri, de la 10 la 18?”. Când să mai citești o carte de la bibliotecă? Nu ne rămâne decât să așteptăm următoarea noapte când șoriceii de bibliotecă își vor pierde cheile…

Inspiraţie pentru creativitate

Îmi place cum sună “Fearlessness”. Un element obligatoriu pentru a fi creativ. Şi încă un lucru pe care l-am reţinut din film: “Do interesting things and interesting things will happen to you” – Sir John Hegarty. So, unleash your creativity!

Business Shapers: Sir John Hegarty from Mishcon de Reya on Vimeo.

Ascultăm poveşti

Îmi plac poveştile. Prima poveste pe care mi-o amintesc implica un prinţ şi un dragon, iar, la insistenţele mele, bunica mi-o spunea aproape în fiecare seară. Când am mai crescut, poveştile au început să fie desprinse din realitate. Astfel, tot bunica îmi povestea întâmplările din război, dar şi întâmplări mai vesele, cum ar fi nunta cu bunicul. Respectivele poveşti le continuam eu cu ajutorul imaginaţiei şi a fotografiilor alb-negru, pe spatele cărora bunicul scria numele personajelor şi anul în care fusese făcută poza.

Poveştile mă înconjoară şi astăzi, dar ceva parcă s-a schimbat. Parcă nu mai avem curiozitatea şi răbdarea de a asculta şi a spune poveşti. Tocmai de aceea, mi se pare că proiectul story(ro) a venit exact la momentul potrivit, pentru a ne aminti cât de frumos este să “Ascultăm poveşti”. Pentru că, e adevărat, “de cele mai multe ori, poveștile cele mai bune sunt ascunse în oamenii care trec zi de zi pe lângă noi”.

Aşadar, intraţi pe storyro.net şi redescoperiţi plăcerea de a asculta poveşti!

storyro

Cehi mari prin ochi mici

Astăzi, 28 octombrie, este ziua naţională a Republicii Cehe. Nu este o informaţie pe care o găseşti pe toate drumurile, ci sub drumuri. Adică la metrou. Adevărul e că nu ştiam mare lucru despre Cehia până acum, deşi Praga este pe lista locurilor în care îmi doresc să ajung.

Totuşi, ieşind vineri de la metrou, în Pasajul Universităţii am descoperit, pe câteva panouri, portrete ale marilor cehi văzuţi de mici cehi, prin desene şi cuvinte. Desenele nu sunt opere de artă, dar poate tocmai de aceea îţi atrag atenţia şi îţi smulg un zâmbet. Pe de altă parte, unele texte sunt destul de bune. Abia după câteva paragrafe mi-am dat seama că autori sunt tot copiii şi am luat-o de la capăt, ca să le analizez mai bine.

Uite aşa l-am “întâlnit” pe Franz Kafka, Alfons Mucha – pictor sau Otto Wichterle – inventatorul lentilelor de contact, deşi partea interesantă este că mi-a zâmbit din spatele unor ochelari mari.

Aşadar, dacă treceţi până pe 31 octombrie prin Pasajul Universităţii, trebuie să vă opriţi măcar preţ de câteva clipe pentru a-i vedea pe marii cehi prin ochii micilor cehi. Proiectul este realizat de Ambasada Cehiei la Bucureşti.

Pagini de călătorie

Abia m-am întors dintr-o lungă călătorie. Am pornit din Bucureşti şi am poposit în Londra. Apoi am stat câteva luni bune în Portugalia mea dragă, unde am locuit pe marginea oceanului, ascultându-i valurile şi pescăruşii în fiecare noapte. Sincer, nu aş mai fi plecat de acolo niciodată… Totuşi, nici următoarea destinaţie nu a fost mai prejos. Parisul mi s-a arătat la fel de frumos cum mi-l aminteam, iar călătoria s-a încheiat brusc undeva între Franţa şi Elveţia…

Am avut un ghid de încredere în această aventură de peste 500 de pagini: Mircea Eliade. Bineînţeles, vorbesc de a lui „Noapte de Sânziene” pe care am savurat-o pagină cu pagină. Ar fi fost interesant dacă, pe lângă modalităţi de ieşire din Timp, Eliade ar fi căutat şi calea către romanul continuu, a cărui acţiune este într-o continuă transformare şi redescoperire, adăugând în fiecare zi noi pagini…

De fapt, trebuie să mărturisesc că îmi plac cărţile cu un număr cât mai mare de pagini. Aşa, în 400-500 de pagini, ai timp să te bucuri de fiecare moment, să te împrieteneşti cu personajele, poate chiar să te şi cerţi şi să te împaci. Seamănă cu o dependenţă, dar una tare frumoasă, mult mai greu de obţinut în cazul cărţilor “subţirele”. Nici nu apuci să te “aşezi” bine în acţiunea lor şi să faci un portret mental al personajelor că… Ia-le de unde nu’s! S-au terminat. Asta nu înseamnă că nu am descoperit cărţi minunate din această categorie, dar, ce pot să spun… Îmi plac relaţiile de durată!

Acum mă pregătesc din nou de drum. Mi-am făcut bagajele şi, împreună cu Parinoush Saniee, voi ajunge tocmai în Iran. O călătorie de aproape 400 de pagini.

Bineînţeles, planurile de călătorie sunt deja stabilite şi după aceea… Mă aşteaptă 700 de pagini petrecute în Scoţia alături de Alasdair Gray. Abia aştept…

Aşadar, să ne citim cu bine!

Olderposts Newerposts

Copyright © 2017 Ionela Aman

Theme by Anders NorenUp ↑