Relaţia mea cu legumele a avut parte de un început furtunos. Nu aveam mai mulţi ani decât degetele de la o mână când am căpătat aversiune faţă de ceapă cu “ajutorul” leacurilor băbeşti. Cu ochii injectaţi, pe jumătate ameţită şi cu mulţi ţepi în gât, am fost pusă în faţa unei căni aburinde cu ceai de ceapă. Ei bine, răceala nu a trecut, dar greaţa faţă de acel miros şi gust a traversat anii fără a da semne de dispariţie. Încă nu pot suporta ceapa gătită de orice fel, dar cea verde a câştigat un loc binemeritat în topul preferinţelor, fără a depăşi însă dragul usturoi :)

Amintirile din copilărie cu legumele în rolul principal nu se opresc însă aici… Uram ciorbele cu ale lor legume care pluteau în neştire prin ele. Le pescuiam cu dibăcie şi le plasam sub castron, încercând să păcălesc privirile agere ale lui tata. Evident, părăseam încăperea rapid înainte de a-mi descoperi mama “colecţia”. Din fericire, îmi era complice, chiar dacă nu mi-a spus-o niciodată direct. Săr`mâna, mama!

Ei bine, după o astfel de introducere, a venit momentul confesiunilor. De 1 an am renunţat la carne şi de 3 luni sunt vegană, iar asta înseamnă că legumele sunt cea mai importantă parte a dietei mele, urmate îndeaproape de fructe, nuci şi seminţe. Nu a fost o decizie grea pentru mine, pentru că nu am îndrăgit niciodată extraordinar de mult carnea, dar era un timp când aş fi spus că la brânzeturi nu renunţ nici în ruptul capului… Ei bine, never say never! Viaţa te aduce uneori în faţa unor situaţii ale căror soluţii sunt mai simple decât te-ai fi aşteptat.

Bineînţeles, şi ouăle sunt de domeniul trecutului… To be continued.