Ionela Aman

Page 2 of 4

Dialog cu ochi

Ochi1
(creioane colorate & tuș)

 

–          De ce-mi sunt albaștri ochii?

–          Poate te-ai uitat prea mult la cer…

–          Nu, abia acum m-am uitat, pentru că mi-ai spus tu. Deci nu e asta!

–          Totuși, ai face bine să te uiți mai des la cer, pentru că pierzi spectacolul norilor. Să revenim însă la ochi… Să fie de la afinele pe care le-ai mâncat de dimineață? Ai văzut că și limba s-a făcut albastră…

–          Da, dar ochii-mi erau albaștri înainte de a mânca!

–          Ai dreptate… Hai că știu! Ai ochi albaștri ca la broaște!

–          Hm, nu m-am uitat niciodată în ochii unei broaște. Sunt albaștri?

–          Cum altfel, doar stă toată ziua în apă!

–          Totuși, ochi albaștri ca la broaște. Nu știu ce să zic, nu prea îmi plac broaștele!

–          Cum să nu-ți placă broaștele? Lasă că îți rezerv un loc la un concert al lor, în primul rând, chiar lângă lac, în cea mai verde pădure pe care ai văzut-o vreodată, exact când sunt nuferii înfloriți. Să nu cumva să-ți iei pălărie, că tare le mai place să se cocoațe pe ea și mi-e frică că vor uita melodia doar ca să vă priviți ochi albaștri în ochi albaștri!

Poveste albastră

Albastrel
(creioane colorate & tuș)

Motanul albastru era un melancolic. Poate și pentru că era albastru. Da, ai dreptate să mă întrebi: “Cine a mai văzut un motan albastru?”. Ei bine, închide ochii. Gândește-te la o pisică pe care ai văzut-o de curând și… coloreaz-o în albastru. În gând, normal! Nu a fost greu, așa-i? Dacă crezi în puterea gândurilor tale, orice se poate întâmpla!

Dar să revenim la motanul nostru albastru. Ar trebui să îi dăm și un nume, deși, la cât e de special, dacă îi voi spune în continuare ”motanul albastru”, vei ști că vorbesc despre el. Totuși, hai să-i spunem Albăstrel, să nu se supere apoi că nu are nume.

Pe blana pufoasă a lui Albăstrel se întâlnea ziua cu noaptea senină de vară, așa cum se întâmplă la apus sau la răsărit. Noaptea îi plăcea cel mai mult motanului, când lumea întreagă se ducea la culcare, iar el putea privi stelele în voie. Știi și tu că pisicilor albe, negre, ciocolatii, vărgate, de tot felul… le plac mult de tot luminițele. Dar pasiunea lui Albăstrel pentru stele nu era una comună neamului pisicesc.

Al nostru motan albastru era vrăjit de concertul oferit seară de seară de stele, împreună cu misterioasa lună… De aici se inspira el pentru trilurile miaunate de peste zi, sub un tufiș de trandafiri roșii sau un tei bine parfumat. Degeaba încerca Albăstrel să convingă și alte pisici, sau chiar oameni, să îl însoțească la reprezentația nopții. Din păcate, concertul stelelor și al lunii nu poate fi auzit de oricine, ci doar de pisicile albastre melancolice care se cred urmașii lui Mozart. Și, cine știe, poate chiar sunt!

Călătorie prin oameni

O călătorie presupune, de fapt, cel puțin un pas în afara zonei de confort. Și, după cum știm cu toții, acolo se găsește magia. Eu aveam să o găsesc la aproape 4000 de kilometri distanță, în prima mea călătorie în afara țării. Prima și cea mai lungă de până acum – 6 luni rotunde.

Așadar, m-am trezit în Portugalia cu un bagaj de 20 kg, acte de student Erasmus, câțiva euro în buzunar și fără a ști câtuși de puțin limba. Din păcate, telenovelele braziliene nu au fost de prea mare ajutor. Nu înțelegeam nimic din ce vorbeau oamenii în jur. Mai mult, ațipind în autocar pe drumul spre Covilha, orășelul portughez care mă aștepta, mi s-a părut că se vorbește în românește. Nu, din păcate era doar imaginația mea.

Ei bine, după 4000 de kilometri cu trenul, avionul și autocarul, călătoria mea începe de fapt în Covilha, o călătorie frumoasă prin intermediul oamenilor. E adevărat că atunci când călătorești descoperi locuri, dar ele sunt și mai frumoase atunci când descoperi oameni.

Joao era taximetrist, dar și unul dintre primii ambasadori ai Portugaliei. În mintea mea și a studenților Erasmus care s-au lăsat conduși de el. La costum, extrem de elegant, conducea o mașină nouă care te speria la prima vedere, crezând că vei cheltui toată bursa primită de la UE pe un singur drum cu taxiul. Deși a înțeles că limba portugheză chiar îmi era străină, drumul până la Residencia Pedro Alvares Cabral a fost animat de vocea sa guturală care rostea parcă numai cuvinte șâșâite. Aveam să redescopăr acele locuri despre care îmi vorbea la pas, dar primul tur nu l-am uitat…

La cămin am intrat pe teritoriul lui Miguel, recepționer calm, mereu cu un zâmbet șugubăț pe chip sau în ochii albaștri ca Atlanticul. El împărțea balsamul și detergentul pentru spălătoria comună, cheile fiecărei camere și răspunsuri la întrebările chinuite ale studenților străini. Din păcate, nu știa engleza, dar compensa prin modul în care ne explica, aproape pe silabe, diferite lucruri. În portugheză, evident. Mai târziu, el a a devenit un fel de partener de studiu: pe el “încercam” cuvintele învățate la cursul de portugheză. Încruntarea mă făcea să repet cuvântul fâsticită, dar un zâmbet era suficient pentru o zi reușită. Până la urmă am ajuns să ne înțelegem, iar la un meci de fotbal Portugalia – România, Miguel a ținut cu România. :)

Pe Rita am cunoscut-o la orele de portugheză, fiind profesoara unui grup pestriț de străini. Ea m-a ajutat să descopăr limba șâșâită prin melodii mai noi sau mai vechi. Odată cu anii, cuvintele portugheze se șterg unul câte unul. Totuși, nu prea am cum să uit ce înseamnă “constipado” – cu nasul înfundat, deși nu am apucat să îi explic Ritei de ce râdeam de fiecare dată când apărea cuvântul în texte.

Acesta a fost doar începutul unei călătorii inedite în Portugalia. Oamenii m-au ajutat să descopăr și să mă îndrăgostesc ireversibil de țara aia mică unde “o tempo passa muito devagar”. Da, am învățat portugheza și m-aș întoarce acolo oricând. Nu-mi mai trebuie un bagaj de 20 de kg. Pe cel mare, în care se ascunde frica și se înghesuie ideile preconcepute îl las uitat pe undeva. Îmi trebuie doar un pic de curaj și dorința de a cunoaște noi oameni.

Hai că am plecat!

Ups…cât pe ce să uit: textul de mai sus este modul meu de a accepta provocarea Chinezului :), care îşi caută coleg de blog cu ajutorul campaniei „Călători legendari din social media” de la Heineken.

 

 

 

 

Ce-ai cu ceaiul?

Bunica avea mereu o crăticioară cu ceai pe marginea aragazului. Era primul lucru pe care îl făcea dis-de-dimineaţă şi ultimul lucru de savurat înainte de culcare. Ei bine, mă bucur că am moştenit această pasiune pentru ceai. Îmi place mirosul de ierburi uscate, care îşi eliberează aromele într-o simplă cană cu apă. Nu contează că vorbim de gălbenele, cu ale lor petale portocalii şi gust amărui, de menta înţepătoare sau de ceaiul verde care îşi amplifică gustul în tovărăşia unei feliuţe de lămâie. Îmi place ceaiul, de orice fel şi mi se pare un mod grozav de a te relaxa, chiar şi în cea mai aglomerată zi.

Unii pot considera ritualul de servire a ceaiului ca fiind monoton. Mai jos doar câteva argumente că nu e chiar aşa :) (sursa foto)

 

Despre fotografii

Cum trece viața asta… De fapt, între prima fotografie și ultima nu-i decât o secundă! Totul e relativ… Mai puțin poetic ar fi să vă îndemn să găsiți deosebirile între cele 3 fotografii cu cele 3 surori.

Am descoperit imaginea într-un Top 40 al celor mai emoționante fotografii surprinse de-a lungul timpului. Sper că veți avea răbdarea de a le răsfoi, mai ales că apare și o fotografie destul de recentă din România.

D’ale Bucureștiului

Tare mult îmi place perioada asta a anului în care, odată cu vremea, se dezgheață și sezonul evenimentelor. Așadar, să vedem cu ce ne delectăm:

  • Astăzi începe Bookfest și cam e musai să treceți pe acolo. Intrarea e liberă, cărți sunt multe și, dacă aveți noroc, vă întâlniți și cu câțiva scriitori. Eu aș vrea să ajung la întâlnirea cu Olivia Steer, care își lansează cartea “Dulciuri de poveste”, dar nici dacă se aliniază planetele cum trebuie nu cred că îmi ajunge timpul… Oricum, vedem.
  • Între 1 și 5 iunie se desfășoară Portret de Copil, inițiativă Foto Union. După 2 ani consecutivi în care am fost la Portret de Familie, m-aș duce cu mare drag, dar nu am copil și nici timp să-l fac până sâmbătă ;) Așadar, dacă vă încadrați în categoria părinților, nu ratați Portret de Copil!
  • Nu se putea să treacă săptămâna fără o noapte albă. De data aceasta este vorba despre Noaptea Literaturii Europene, care va fi chiar astăzi, 29 mai, fiind incluse în traseu 13 institute culturale şi ambasade. Așadar, s-o facem albă!
  • În desfășurare este și Festivalul Italian. A început pe 11 mai și ține până pe 30 iunie. Se lasă cu muzică, teatru, cultură, dar si artă culinară, deci e de mers!

 

Se apropie Noaptea Muzeelor! (dormiți bine înainte)

Nu știu voi, dar eu încă nu am reușit să vizitez toate muzeele din București. Am scuza că îi sunt chiriașă doar de câțiva ani, dar nu prea e o scuză bună, așa-i? Oricum, partea bună este că putem recupera. Pe 18 mai va fi Noaptea Muzeelor și ni se pregatesc diverse activități: expoziţii, spectacole de muzică, dans, teatru şi film, proiecţii şi evenimente speciale interactive.

Așadar, să vedem cine poate refuza așa o invitație!
Dacă ești din București, găsești aici lista completă cu muzeele care te așteaptă cu ușile deschise. Noaptea va fi albă și în Baia Mare, Cluj, Sibiu și  multe alte orașe.

Cu mândrie am văzut că s-a redeschis Muzeul Aman și este inclus în circuitul de la Noapte Muzeelor. Aștept de mult acest moment în care să-mi redescopăr rădăcinile. Ok, e adevărat, informația cum că aș fi rudă cu pictorul Theodor Aman nu este verificată, dar, până la proba contrarie, tare mândră mai sunt că avem același nume. Din păcate, exact pe 18 mai nu sunt în București, dar în mod sigur voi ajunge la Muzeul Aman cât de curând.

În concluzie, mergeți la Noaptea Muzeelor. Face bine! (poate nu cearcănelor, dar recuperați voi).

 

Ce bine că ești, Nicu Alifantis!

Să recunoaștem totuși, dacă tu ai dispărea, la Piața Română nr. 9 ar fi pustiu. Poate pisica ai găsi-o tot acolo, sub pat, dar nu ar mai avea 9 vieți… fără versuri și poezie i-ar ajunge una singură!

În plus, câți dintre noi ar mai avea curajul să spună direct cuiva “E frumos, e prea frumos la tine-n suflet”? Te-ai transformat într-un cavaler al iubirilor blonde, iar acum putem cu toții să îmbătrânim de fericire!

Nu te-am văzut până acum într-un concert, dar de fiecare dată când te ascult am impresia că zâmbești în timp ce cânți. Aș putea să pun pariu că e așa! Așadar, sunt 40 de ani de când zâmbești cântând sau cânți zâmbind, e totuna… Ai face bine să nu te oprești!

Abia astept sa te aud zâmbind/cântând pe noul tău album, Mozaic, și cine știe, poate îmi voi confirma teoria zâmbetului cântat la unul dintre cele 2 concerte de lansare, pe 20 sau 21 mai la Opera Națională din București.

Nicu Alfantis, ce bine că ești!

Let’s green it up!

Relaţia mea cu legumele a avut parte de un început furtunos. Nu aveam mai mulţi ani decât degetele de la o mână când am căpătat aversiune faţă de ceapă cu “ajutorul” leacurilor băbeşti. Cu ochii injectaţi, pe jumătate ameţită şi cu mulţi ţepi în gât, am fost pusă în faţa unei căni aburinde cu ceai de ceapă. Ei bine, răceala nu a trecut, dar greaţa faţă de acel miros şi gust a traversat anii fără a da semne de dispariţie. Încă nu pot suporta ceapa gătită de orice fel, dar cea verde a câştigat un loc binemeritat în topul preferinţelor, fără a depăşi însă dragul usturoi :)

Amintirile din copilărie cu legumele în rolul principal nu se opresc însă aici… Uram ciorbele cu ale lor legume care pluteau în neştire prin ele. Le pescuiam cu dibăcie şi le plasam sub castron, încercând să păcălesc privirile agere ale lui tata. Evident, părăseam încăperea rapid înainte de a-mi descoperi mama “colecţia”. Din fericire, îmi era complice, chiar dacă nu mi-a spus-o niciodată direct. Săr`mâna, mama!

Ei bine, după o astfel de introducere, a venit momentul confesiunilor. De 1 an am renunţat la carne şi de 3 luni sunt vegană, iar asta înseamnă că legumele sunt cea mai importantă parte a dietei mele, urmate îndeaproape de fructe, nuci şi seminţe. Nu a fost o decizie grea pentru mine, pentru că nu am îndrăgit niciodată extraordinar de mult carnea, dar era un timp când aş fi spus că la brânzeturi nu renunţ nici în ruptul capului… Ei bine, never say never! Viaţa te aduce uneori în faţa unor situaţii ale căror soluţii sunt mai simple decât te-ai fi aşteptat.

Bineînţeles, şi ouăle sunt de domeniul trecutului… To be continued.

Portret de familie zâmbăreaţă

Îmi plac fotografiile. Uneori mă uit atent la o fotografie în care apare cineva drag, încercând să ghicesc la ce se gândea în acel moment. Ce poveste îi spune zâmbetul sau ochii… Ei bine, mă gândeam acum ceva timp, cu George, cum ar fi dacă am iniţia o tradiţie: să facem o fotografie în aceeaşi zi în fiecare an, în aceeaşi poziţie. Doar pentru a vedea cum trece timpul pe feţele noastre. Sau cum nu trece – hai să ne amăgim frumos!

Proiectul celor de la Foto Union a venit la ţanc. De fapt, e un proiect reluat şi cum am participat la prima ediţie Portret de Familie, zic că ar fi frumos să facem o tradiţie din asta. Aşadar, eu zic prezent la sesiunea foto. Rămâne de stabilit de acum ziua şi ora. Oricum, dacă v-am convins şi pe voi, trebuie să ştiţi că portretele de familie se fac între 6 şi 12 decembrie. Se primesc şi familiile extinse şi, după cum spun chiar cei de la Foto Union: “Este gratis. Este fără programare. Este pentru fiecare”.

Bineînţeles, nu uitaţi să zâmbiţi ca să îi puneţi în încurcătură pe cei care se vor uita peste ani la acea poză, încercând să vă ghicească gândurile.

« Older posts Newer posts »

Copyright © 2017 Ionela Aman

Theme by Anders NorenUp ↑