Ionela Aman

Page 3 of 4

De-a teatrul şi filmul

Prima dată m-am întâlnit cu Teatrul Masca la metrou, unde am urmărit o versiune de două minute a piesei “Punguța cu doi bani”. Am zâmbit cu gura pâna la urechi, apoi am prins metroul.

Pe 1 decembrie a fost a doua întâlnire – o zi dedicată teatrului și filmului. O zi de cultură, ce mai! Așadar, la 11 am intrat la “Canarul Albastru”, fiind întâmpinată cu o fundiță tricoloră pe care am purtat-o cu mândrie tot spectacolul. Apoi, se pare că doza de mândrie s-a terminat pentru că am pierdut-o pe drumul de întoarcere.

Spectacolul a avut același efect ca spectacolul de la metrou: mi-a adus zâmbetul pe buze și l-a păstrat acolo aproape o oră și jumătate. Nu știu de ce, dar teatrul are efectul acesta asupra mea. Au fost multe acrobații făcute de un grup de actori tineri cu o sursă parcă inepuizabilă de energie. Mi-a făcut și mie poftă de mișcare! În mod sigur mă voi întoarce la Masca pentru alte spectacole, mai ales că am descoperit că “stăm” în același cartier, la 5 minute cu mașina.

Următoarea oprire: “După dealuri”, un film pe care îl aşteptam cu nerăbdare şi pe care îl recomand mai departe.

Concluzia: mergeţi la teatru şi la film. Nu neapărat în ordinea asta, nu neapărat la astea două. Numai mergeţi.

Foto: Teatrul Masca

De ce se închid bibliotecile când se închid?

Sâmbătă noapte, şoriceii care locuiesc în biblioteci şi-au pierdut cheile şi au fost nevoiţi să lase deschise uriaşele uşi. Vestea s-a răspândit cât ai zice “carte”, iar seara a căpătat şi un nume: Nocturna Bibliotecilor.

Ocazia a fost perfectă pentru a descoperi Biblioteca Pedagogică, care își are sediul într-o casă veche, desprinsă parcă din poveşti şi a cărei vecinătate cu Cişmigiul o completează. Aici am ascultat scenete şi poezii de toamnă, recitate de voci timide de copii. Locul lor a fost luat apoi de Radu Paraschivescu, Căutătorul de Poveşti.

De fapt, trebuie să recunosc că aceasta nu a fost prima întalnire cu Radu Paraschivescu. El mi-a făcut cunoștință cu Antoaneta Ralian, în “Toamna decanei”, o carte tare frumoasă, alături de care am mers spre birou în câteva dimineți răcoroase de primăvară.

Am pornit apoi spre Biblioteca Națională, cu al ei nou sediu. Aici, vedetele nu erau cărțile, ci tablourile. Iar printre toate pânzele, mi-a atras atenția “Tripticul Pierzaniei” al lui Ioan Dreptu (1944-2008), o viziune suprarealistă a apocalipsei, în stilul lui Dali.

Continuând în aceeași idee apocaliptică, mă macină o întrebare: “De ce biblioteca are program doar de luni până vineri, de la 10 la 18?”. Când să mai citești o carte de la bibliotecă? Nu ne rămâne decât să așteptăm următoarea noapte când șoriceii de bibliotecă își vor pierde cheile…

Inspiraţie pentru creativitate

Îmi place cum sună “Fearlessness”. Un element obligatoriu pentru a fi creativ. Şi încă un lucru pe care l-am reţinut din film: “Do interesting things and interesting things will happen to you” – Sir John Hegarty. So, unleash your creativity!

Business Shapers: Sir John Hegarty from Mishcon de Reya on Vimeo.

Ascultăm poveşti

Îmi plac poveştile. Prima poveste pe care mi-o amintesc implica un prinţ şi un dragon, iar, la insistenţele mele, bunica mi-o spunea aproape în fiecare seară. Când am mai crescut, poveştile au început să fie desprinse din realitate. Astfel, tot bunica îmi povestea întâmplările din război, dar şi întâmplări mai vesele, cum ar fi nunta cu bunicul. Respectivele poveşti le continuam eu cu ajutorul imaginaţiei şi a fotografiilor alb-negru, pe spatele cărora bunicul scria numele personajelor şi anul în care fusese făcută poza.

Poveştile mă înconjoară şi astăzi, dar ceva parcă s-a schimbat. Parcă nu mai avem curiozitatea şi răbdarea de a asculta şi a spune poveşti. Tocmai de aceea, mi se pare că proiectul story(ro) a venit exact la momentul potrivit, pentru a ne aminti cât de frumos este să “Ascultăm poveşti”. Pentru că, e adevărat, “de cele mai multe ori, poveștile cele mai bune sunt ascunse în oamenii care trec zi de zi pe lângă noi”.

Aşadar, intraţi pe storyro.net şi redescoperiţi plăcerea de a asculta poveşti!

storyro

Cehi mari prin ochi mici

Astăzi, 28 octombrie, este ziua naţională a Republicii Cehe. Nu este o informaţie pe care o găseşti pe toate drumurile, ci sub drumuri. Adică la metrou. Adevărul e că nu ştiam mare lucru despre Cehia până acum, deşi Praga este pe lista locurilor în care îmi doresc să ajung.

Totuşi, ieşind vineri de la metrou, în Pasajul Universităţii am descoperit, pe câteva panouri, portrete ale marilor cehi văzuţi de mici cehi, prin desene şi cuvinte. Desenele nu sunt opere de artă, dar poate tocmai de aceea îţi atrag atenţia şi îţi smulg un zâmbet. Pe de altă parte, unele texte sunt destul de bune. Abia după câteva paragrafe mi-am dat seama că autori sunt tot copiii şi am luat-o de la capăt, ca să le analizez mai bine.

Uite aşa l-am “întâlnit” pe Franz Kafka, Alfons Mucha – pictor sau Otto Wichterle – inventatorul lentilelor de contact, deşi partea interesantă este că mi-a zâmbit din spatele unor ochelari mari.

Aşadar, dacă treceţi până pe 31 octombrie prin Pasajul Universităţii, trebuie să vă opriţi măcar preţ de câteva clipe pentru a-i vedea pe marii cehi prin ochii micilor cehi. Proiectul este realizat de Ambasada Cehiei la Bucureşti.

Pagini de călătorie

Abia m-am întors dintr-o lungă călătorie. Am pornit din Bucureşti şi am poposit în Londra. Apoi am stat câteva luni bune în Portugalia mea dragă, unde am locuit pe marginea oceanului, ascultându-i valurile şi pescăruşii în fiecare noapte. Sincer, nu aş mai fi plecat de acolo niciodată… Totuşi, nici următoarea destinaţie nu a fost mai prejos. Parisul mi s-a arătat la fel de frumos cum mi-l aminteam, iar călătoria s-a încheiat brusc undeva între Franţa şi Elveţia…

Am avut un ghid de încredere în această aventură de peste 500 de pagini: Mircea Eliade. Bineînţeles, vorbesc de a lui „Noapte de Sânziene” pe care am savurat-o pagină cu pagină. Ar fi fost interesant dacă, pe lângă modalităţi de ieşire din Timp, Eliade ar fi căutat şi calea către romanul continuu, a cărui acţiune este într-o continuă transformare şi redescoperire, adăugând în fiecare zi noi pagini…

De fapt, trebuie să mărturisesc că îmi plac cărţile cu un număr cât mai mare de pagini. Aşa, în 400-500 de pagini, ai timp să te bucuri de fiecare moment, să te împrieteneşti cu personajele, poate chiar să te şi cerţi şi să te împaci. Seamănă cu o dependenţă, dar una tare frumoasă, mult mai greu de obţinut în cazul cărţilor “subţirele”. Nici nu apuci să te “aşezi” bine în acţiunea lor şi să faci un portret mental al personajelor că… Ia-le de unde nu’s! S-au terminat. Asta nu înseamnă că nu am descoperit cărţi minunate din această categorie, dar, ce pot să spun… Îmi plac relaţiile de durată!

Acum mă pregătesc din nou de drum. Mi-am făcut bagajele şi, împreună cu Parinoush Saniee, voi ajunge tocmai în Iran. O călătorie de aproape 400 de pagini.

Bineînţeles, planurile de călătorie sunt deja stabilite şi după aceea… Mă aşteaptă 700 de pagini petrecute în Scoţia alături de Alasdair Gray. Abia aştept…

Aşadar, să ne citim cu bine!

Evadare din Timp

Am fost mereu fascinată de culori şi de modul în care se îmbină într-un tablou. Mi se pare uimitor cum o mică pată de alb se transformă în luciul de pe nasul unei frumoase domniţe, iar un strop de negru creează umbre. Cred că am fost unul dintre cei mai “ciudaţi” vizitatori ai Muzeului de Artă. M-am lăsat pradă tablourilor, culorilor, tuşelor, iar orele parcă au uitat să mai treacă. În mintea mea. Pentru că în realitatea imediată, şi nu în imaginarul construit de mine, 3 ore dolofane au trecut fără de ştire.

Bineînţeles, picturile în faţa cărora m-am minunat cel mai mult aveau o semnătură…familiară: Theodor Aman. Mai mult, am descoperit şi un bust al său, ocazie cu care am găsit răspuns la întrebarea care m-a urmărit o viaţă: “Eşti rudă cu Theodor Aman?”. Ei bine, da, forma nasului o confirmă.

De acum, aştept să se redeschidă Muzeul Theodor Aman, aflat în renovare de când îl ştiu eu. Nu de alta dar, în calitate de urmaş, aş vrea să mă pricopsesc cu o clădire renovată. Până atunci însă, mă joc şi eu cu creioane, culori şi umbre. E modul meu de a evada din Timp.

Despre mănuşi albe din lână

Ce rămâne în urma unui om care pleacă? Care pleacă de tot. Departe de a fi o postare tristă, mă gândesc că toată viaţa unui om încape într-un album foto. Toată povestea lui, scrisă din momente cu zâmbetul până la urechi sau dimpotrivă, un zâmbet timid, rămâne între coperţile unui album. Sau nu.

Acum câteva săptămâni, era cât pe ce “să calc” pe o asemenea poveste. O poveste părăsită pe un trotuar, între blocuri. Multe, multe fotografii, cele mai multe alb-negru, aruncate pe jos. Le-am adunat, deşi aveam să constat că oarecum fără rost. Protagonista poveştii plecase. De tot.

Totuşi, cu această ocazie, mi-am dat seama că iubesc fotografiile alb-negru. Parcă acestea reuşesc să suprindă mult mai bine momentele. Negrul parcă se armonizează cu tonurile de gri şi cu albul din zâmbete sau de pe o pereche de mănuşi din lână albă, cusute de bunica. De altfel, bunica a plecat şi ea. Iar din povestea ei am păstrat şi eu câteva fotografii alb-negru. Ca să îmi amintească de ea şi de bunicul, cu care s-a reîntâlnit după 25 de ani.

În acelaşi album al bunicii am descoperit o fotografie foarte veche, sepia de data aceasta. Nu ştiu dacă unul dintre copiii din poză este bunicul şi nici nu mai am pe cine să întreb. Oricum, în această fotografie este şi o parte din mine. Pentru că atunci când pleacă, de tot, oamenii lasă în urmă multe amintiri prinse în fotografii. Dar lasă şi oameni.

Rezistenţă, indiferenţă, inconsecvenţă

Nu mi-a plăcut niciodată sportul. Cel puţin cel organizat, de la şcoală, pentru că în jurul blocului tot alergam. Proba de rezistenţă era un chin pentru mine, iar uneori exageram senzaţiile doar pentru a scăpa mai uşor. Aşadar, când mă vedeai ai fi spus că mai am un pic şi cad. Din păcate, funcţiona şi eram iertată. Spun din păcate pentru că îmi dau seama că nu era atitudinea corectă…

Până la urmă, reuşeam să obţin nota maximă la sport pentru că, slavă Domnului, m-a făcut mama deşteaptă şi participam, de voie de nevoie, la competiţiile de şah. Şi uite aşa, neuronii se dezvoltau, kilogramele se păstrau.

Relaţia mea cu sportul a continuat să fie una dificilă prin liceu, iar la facultate ne-am despărţit. Asta până acum jumătate de an, când sportul parcă a trecut printr-o campanie de rebranding. Am descoperit dimineţile de week-end dedicate alergării pe malul lacului Herăstrău, cu soarele în dreapta. Până în acel moment, credem că teoria energiei prin sport e doar teorie. De fapt, nu e! Week-end-urile mele parcă au devenit mai pline, mai frumoase. Mai mult, am reuşit să termin o cursă de 7 km, iar momentul finish-ului nu se compară cu nimic altceva. Inevitabil, mândria dă pe dinafară!

Nu ştiu dacă mă voi putea revanşa vreodată pentru atitudinea ostilă faţă de sport atâţia ani la rând. Eu sper totuşi să reuşesc! Şi mai sper că tot mai mulţi oameni vor redescoperi sportul, în forma care li se potriveşte cel mai bine. Nu de alta, dar nimeni nu vrea să trăiască cu cinci ani mai puţin, nu-i aşa? După cum spunea Steve Jobs, nici măcar cei care vor să ajungă în rai nu vor să moară ca să ajungă acolo!

Minunată noua campanie Nike. Voi ce planuri pe 5 ani aveţi?

O floare roz?

În ultima zi din septembrie, am hotărât să văd ce mai face dragul de Cişmigiu. Adevărul e că nu îl mai vizitasem de multişor, ba, mai mult, îl înşelasem cu fratele mai mare, Herăstrăul, mult mai darnic cu spaţiul pentru alergători. Ei bine, în loc să mă întâmpine încruntat, la intrarea în Cişmigiu am primit o floare. Da, ar fi simplu dacă ar fi recompensate aşa toate despărţirile, nu-i aşa?

Floarea mea era una dintre “Florile pentru Suflet”, o campanie desfăşurată la nivel mondial, ca iniţiativă a Federaţiei Internaţionale les petits freres des Pauvres. Ocazia? 1 octombrie este Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice. Şi, deşi se ştie că femeile îşi ascund vârsta, floarea respectivă nu era pentru mine. Aşadar, a venit însoţită de sfatul de a o dărui cuiva de vârsta a treia.

Pare un lucru uşor, dar mi-am luat sarcina în serios, căutând acea bătrânică care avea nevoie să zâmbească. Cişmigiul era deja plin de doamne care primiseră chiar şi 5-6 flori, aşa că am decis să extind zona de căutare. Pretenţioasă din fire, nu m-am lăsat convinsă prea uşor. Abia în apropierea Muzeului de Artă am făcut brusc un pas în stânga, am plasat floarea la nivelul privirii, am zâmbit şi i-am urat o zi frumoasă.

Am primit la schimb cel mai frumos zâmbet posibil! E tare bine să dăruieşti, cu sau fără motiv.

Coincidenţă sau nu, floarea respectivă era roz… Tot astăzi, 1 octombrie, este ziua mondială a luptei împotriva cancerului la sân. Aşadar, mergeţi la control!

« Older posts Newer posts »

Copyright © 2017 Ionela Aman

Theme by Anders NorenUp ↑