Frunza
(creioane colorate pe hârtie turcoaz)

Visa de ceva timp să zboare. Își dorea acest lucru în fiecare minut al fiecărei zile și asta înseamnă mult. Adică de cel puțin 1440 de ori pe zi, câte minute are ziua, fără a ține cont de faptul că uneori se gândea la zbor și de 2-3 ori pe minut. Totuși, din când în când avea și mustrări de conștiință, pentru că sigur copacului i-ar fi fost dor. Poate și ei de el.

Până într-o zi când… s-a trezit zburând. Pur și simplu, fără pregătire, fără emoții. S-a trezit sus, zburând împreună cu norii, pe care îi admira de multe ori printre ramurile atât de familiare. Acum era acolo, iar pădurea părea o complicată pânză de păianjen! În plus, nu observase până acum cât de puține frunze rămăseseră. Oare toate își luaseră zborul?

Rămânea totuși întrebarea: cum ajunsese acolo? Se uită bine la ea speriată! Nu, nu era galbenă, deci nu venea încă toamna. Bine, poate pe ici pe colo se vedea un pic de auriu, dar cel mai probabil era de la bronzul căpătat încă de la începutul verii.

Ah, și cât de frumos era cerul! Parcă era mai frumos ca oricând, special pregătit pentru sosirea ei. Un vânt călduț o purta dintr-o parte în alta până când se întâlni cu un nor inimos. Așa cum era și ea! Nu, nu era un nor din acela pe care unii îl văd pisică, iar alții șoricel, acesta era clar o inimă. Și își dădu seama ce îi spunea mama ei mereu, atunci când îi povestea că vrea să zboare: “E normal, toate inimile trebuie să zboare!”.

Nu apucă să intre în vorbă cu norul că observă ceva incredibil: soarele se prinsese în marea pânză de păianjen a pădurii, iar acum se mai și înroșise încercând să se elibereze. Era clar, avea nevoie de ajutorul ei! Cine cunoaștea cel mai bine pădurea? Așa că prinse un curent de aer mai puternic și porni în grabă spre pământ. Nu îi părea rău că lasă în urmă cerul. Fusese un zbor frumos!